Amintita si povestita de Cosmina…

De Craciun, acuma, cred. Tatica-sau si-a propus sa trezeasca in fiii si fiicele sale puternicul simtamant obstesc al crestinului si, ca sa dea pilda, a luat una-alta de-ale gurii si nu mai stiu ce a vrut el sa daruiasca saracilor. Si, pe strada, cu ochii dupa cersetori, tati, ca sa accentueze trairea, in timp ce imparteau dulciurile acelea, le explica minunatilor: “Uite, tati-drag, oamenii si copilasii astia sunt amarati rau de tot, de asta trebuie sa facem milostenie, fapte bune cu ei. Ei sunt foaaarte saraci.”

(Urmeaza din cand in cand cate un “de ce?”, stiti voi unde sa-l intercalati. “De ce sunt asa de ulati?”etc. Eu va zic pe scurt.)

“Nu au nimic, absolut nimic.Nici casa nu au. Si mai ales, nu au pe nimeni sa-i ingrijeasca, sa ii spele, sa ii pieptene, sa-i imbrace, sa le dea de mancare, sa le caute unde sa-i culce… Dorm pe jos, in noroi… Nu, n-au nici un fel de ruda. Se numesc orfani. N-au mama, n-au tata…”

Fruntita lui Ioachim deja se incretea de panica. “N-au bunici, n-au frati mai mari… care sa faca pentru ei ceva macar…” Ochii lui Ioachim incepeau a inota in lacrimi de empatie. Din zdrobirea ultima a inimiorei lui mici de doi ani, conchise cu parfumul unui suspin:

-…Si mai ales ca… n-au nici ANCĂ…